Feeds:
Posts
Comments

Archive for June, 2008

Watch it, ok?

Shit your pants when Robert De Niro warned you with that sign? Not good, not good… How on earth will you handle Bitzer, huh?

Advertisements

Read Full Post »

Tare ciudat să pui punct în mijlocul săptămânii. Miercuri, o sută şi ceva de studenţi forfoteau în Aula Magna a Facultăţii de Drept, cu ciucurii pe partea stângă, şi cu emoţiile strânse nod în gât, care au explodat ceva mai târziu, la primul acord de Gaudemus.

Trec repede peste descrierea pălăriei şi cât de caraghioasă eram eu cu pătrăţoiul pe cap. Măcar o dată să am şi eu mintea în colţuri, nu?! 😀

Mă opresc însă la momentul în care mi-am auzit numele. L-am auzit şi m-am urcat pe scenă, am dat mâna cu profesorii mei dar nu am auzit aplauzele din sală. Familia mea era undeva, sus, şi mă aştepta cu un buchet de flori. Era o scenă şi eram eu, extrem de mândră de numele pe care îl port. Niciodată nu l-am auzit rostit mai frumos şi niciodată, până acum, nu mi-au dat lacrimile auzindu-l. Nu o fi familia mea una cu tradiţie, nu avem un Ludovic al N-ulea, dar ai mei mi-au dat un nume şi m-au învăţat de mică să am grijă de el. Notele mele sau premiile nu au însemnat nimic pe lângă confirmările publicului că ” ce fete are tata!”. Iar miercuri am reuşit să le confirm şi eu că “n-o fi fata ta model, dar are ciucurel” 😀 Pe care l-am mutat cu mâna tremurândă pe partea dreaptă, în semn de absolvire.

Când am ajuns acasă, am fost copleşită din nou de un alt buchet de flori şi de o pisică din pluş, pe care o cheamă Figaro, şi de un tort, care chiar avea o cireşică în vârf! Mi-am dat seama că, oricâte puncte s-ar pune, în semn de începere a unei alte etape, pentru ai mei o să fiu mereu Pisica şi niciodată Adriana. Şi, culmea, în dimineaţa aia, chiar mă uitam la ochii mei şi îmi ziceam că par maturi şi că au început să clipească din ce în ce mai des, ca şi cum e totul gata şi urmează să îmi iau zborul.

Deşi mi se spune Pisica, prefer să cred că sunt ca rândunica: se întoarce mereu acolo unde şi-a făcut cuibul. Şi chiar dacă e dărâmat, îl face la loc.

Săptămâna viitoare mă voi confrunta cu susţinerea licenţei. Sper ca atunci când îmi voi auzi numele să nu mă apuce plânsul, ca miercuri 😀 Iar după licenţă, în sfârşit o să scape şi taică-miu de o problemă: nu o să se mai enerveze încercând să îşi dea seama ce clasă sunt 😀

Pisica Figaro

Read Full Post »

Evadând

  • Un glas de pescăruş spărgându-se la mal, odată cu valul
  • vuietul dintr-o scoică la urechea cu cercel galben
  • o picătură din mare prelinsă de pe o şuviţă, pe buza de jos
  • îmbrăţişarea unui spate sărat, rece şi ud
  • o bucăţică de ciocolată albă, alunecând topită pe piept
  • vârful unei limbi care o gustă cu dragoste

Read Full Post »

Vintage calls

Mi-am amintit de dimineaţă ce fel era pe vremea când era folosit telefonul fix. Primul telefon serios a fost în clasa a doua: Săr’na! Sunt Florin şi aş vrea să vorbesc şi eu cu Adriana să o întreb ceva. Ta na naaaaaa! Panică în familie. Colegul de bancă vroia şi el să ştie dacă guma lui de şters e la mine în penar. Dacă mă întreba asta acu’ câţiva ani, sigur interpretam greşit. Bine că am întrerupt legăturile cu el la clasa a 5-a… Ţţţţţţ

La clasa a 5-a telefonul zbârnâia de câteva ori pe zi. Şi odată cu el, zbârnâiam şi eu. Sărut mâna (ăsta era mai uns cu de toate 😉 ) Sunt Răzvan. Aş putea să vin şi eu să îmi fac tema la matematică cu Adriana? Se pare că de atunci au avut ai mei încredere în mine, că îi ziceau băiatului Păi s-o întrebăm pe Adriana dacă se poate… Şi Adriana îşi dădea acordul imediat. Deşi la matematica nu excelam dar i-am zis să îşi găseasca alte motive să vină, că se prinde publicul că există interese ascunse 😀

Pe la clasa a 8-a, lucrurile s-au schimbat: deşi ai mei aveau încredere în mine, nu mai aveau înncredere în pişicheri… Să trăiţi! Sunt Răzvan/ Mircea/ Alex/ Alexandru/ Ştefan/ Ionuţ/ Vali/ Iulian/. Îmi cer scuze de deranj. Aş putea să vorbesc cu Adriana, dacă se poate? Vă mulţumesc mult! Şi începeau interogatoriul: Ce tot vorbeşti tu atâta cu ea? Mă, tu nu eşti ăla de ai sunat şi mai devreme? Tu eşti coleg de clasă sau de şcoală? Odată chiar i-a zis lui Răzvan, îl urmărise de la 7 ani: Băi, nu te scuz de deranj dar hai să zicem că poţi să vorbeşti cu ea…. Iar lui Iulian, care sunase de 1 martie la 6 jumate dimineaţa, să-mi zică un mărţişor, i-a zis: La ora asta, frate? Vrei tu primul… ŞI dacă au gândit toţi ca tine?

Ştiţi că mai niciodată nu eram noi lângă telefon… Ah, ce fel era!

După ce mi-am luat câine nu mai sunau foarte des, că prinseseră programul de plimbare cu patrupedul şi se nimereau şi ei pe străzi, cu vreun gând frumos gâtuit în lesa conştiinţei lor. Da, da….a conştiinţei 😉

În liceu mi-am schimbat eu strategia şi aduceam telefonul aproape. Întrebări erau o mie de la public. Şi atât de multe erau şi neliniştile mele că pfoaaaaaaaaa, s-a găsit şi mama să vorbească acuma, dacă sună în timpul ăsta.; hmmm, dar dacă sună cât fac baie? ; oare o fi sunat cât am fost să iau pâine? Saaaau Mmmmm, dacă e el şi răspund şi îşi dă seama că sunt totuşi acasă? Mai bine îl las să sune!

Acum, ştim cu toţii cum e! E mai la îndemână totul. Respingem apelul, ştim dinainte să ne uităm pe ecran cine e, doar auzind vreo baladă setată special pentru el/ea, iar dacă e dragoste mare îi punem şi poza.

Şi uite aşa mă apucă dorul să aud în receptor : Bună ziua, familia…? Mă numesc… Aş dori să vorbesc şi eu cu Adriana, vă rog. Vă mulţumesc! De cele mai multe ori ştiam de la primul cuvânt cine e la telefon dar îmi făcea plăcere să aud discursul ăla programat. Plus că dacă le-o tăiam din prima că Daaa, daaa….ştiu cine eşti! Păi nu emoţionam de tot pişicherul?

Să nu credeţi că nu sunam şi eu. Dar de obicei era ceva de genul: Bună ziua, sunt Adriana… şi imediat mă întrerupea Aaaaaaaaaa, Adriaaaaana!!! Imediat! Imediat! Vine acuma! 😀 😀

Şi din nou 😀 😀

Read Full Post »

Mi se pare acuma că au trecut vreo 6 luni, nu 3 zile. Nu intru în detalii. E neplăcut să vorbesc despre boală şi e neplăcut să şi citiţi. Poate sunteţi unii mai slabi de înger şi vă ia cu leşin. Ca pe mine 😀

Vă zic doar că am trecut de la Ei, da! Eu sunt mai puternică decât boala! la Da, da! Vezi să nu! Mai bine te apuci şi cu dinţii de pereţi să nu te vezi leşinată în mijlocul holului. Am avut şi febră 39, am suferit ca o Cenuşăreasă, la miezul nopţii. Magia a venit pe calea unui ac de seringă. Frica de ace m-a împins la ameninţări: Îmi încordez piciorul şi să te văd eu atunci ce te faci cu mine şi cu un sfert de ac în buca mea. Că ştii că poate să circule în sânge şi… Biata mama, ce copil ingrat a crescut. A zis să tac că nu mor eu din asta. Când m-a întors cu faţa în sus mi-a fript şi una în frunte că eram palidă. M-am culcat jumate plânsă. Nu doar pentru că mă durea bunătate de fund dar şi pentru că aveam ciudă pe mine că am lăsat boala să mă dovedească.

Apoi am trecut la semi-inconştienţă. Din nou la febră 39 şi apoi direct la cabinetul medicului, la recoltat sânge, să vadă cât e de rău. Amigdale inflamate. Therefore, nu pot să vorbesc, nu pot să înghit, nu pot să beau, în niciun caz să mănânc. Prefer să cred că fac şi eu cu apa ca sportivii de performanţă, de o scuipă.

La meci nu m-am uitat ca un suporter înrăit că mă lua somnul de la atâtea chimicale şi aveam, am şi acuma (secsi rău) , exact ca moşii, nişte dopuri în ureche, să nu iasă picăturile şi să nu mă ia curentul. Da, caraghios… Mai caraghios e că am vorbit cu mine zilele astea cât nu am vorbit toată viaţa. Nu vreţi să ştiţi ce îi trece omului prin cap când dă boala peste el… 😉

Azi e mai bine. Febra mi-a trecut. De vorbit încă nu pot vorbi. Ca să vorbesc trebuie să mă chinuiesc serios. Plus că doare ca naiba.

Ce nu înţeleg eu este de ce producătorii de medicamente nu se gândesc şi ei când fac pastile pentru inflamaţii în gât. Believe me: toate pastilele sunt ca nişte rachete de mari. Cum %&%/&/%¤ să le înghiţi fără să te doară? Atunci când le înghit simt că mi se pune o gheară în gât şi trage de amigdala mea umflată. A, şi cum şi apa doare, să facă pastile care să nu te oblige să mănânci înainte să le iei. Am o supradoză de Tedi. Pare el urs drăgălaş, dar mă frige pe gâtlej…

Cea mai mare pedeapsă pentru mine, din toată povestea asta, este că nu pot vorbi. Dar şi când mi-oi reveni… Ah, am poftă de ceva rece!

Read Full Post »

Hide and seek

M-am ascuns. Haha! Sigur nu mă vedeţi!

Da’ acum?! Haideţi, că sunt şi la culoare…

Read Full Post »

Pasă-şut-gol/bară

Un mic rezumat de la meciul Franţa-România. Prin ochii suporterilor de la mine de acasă

  • jucătorul Sagnol, al cărui nume se pronunţă Saniol a devenit Staniol
  • jucătorul Toulanan, pronunţat T(i)ulalan, a fost poreclit Pulalan.
  • de aici, întreaga echipă a României a fost poreclită Pulanam

Aştept cu nerăbdare să treaca jumătatea de oră care a mai rămas până la meciul cu Italia. Deşi fără Cannavaro, zis şi Câin’lii ,de un văr suporter de la ţară, nu văd farmecul. Bine, în general, fără Cannavaro,e rău 😉

Later edit:

Italia-România: 1-1

M-a băgat în boală jocul ăsta. Am răguşit. Aş putea să spun că Naţionala nu e deloc Pulanam. Are! Să fie! Să le trăiască! Sunt doar coaieless. Mai ales Daniel Niculae. Eu credeam că joacă fotbal, nu polo de le are aşa creţe şi intrate la apă. Păcat. Nu de el! De apă 😀

Read Full Post »

Older Posts »