Feeds:
Posts
Comments

Archive for August, 2008

Revealed

O fi ea Portugalia frumoasă, dar şi cu noi acolo a fost şi mai şi. Acuma să lăsăm la o parte poveştile cu “puiul broaştei”… 😛

Vorba unui prieten al meu: “Să moară hi5-ul de ciudă că nu îl onoraţi cu prezenţa”.

Avea dreptate Joey, când s-a dus la Londra şi stătea în faţa hotelului şi se contrazicea cu Chandler asupra direcţiilor: dacă te pui pe hartă vezi mai bine

“Să nu-mi faci pozăăăă, că nu sunt bronzată” “Shut up and make love to the camera, babe!” 😀

Bogdana, almost hit by the train. Lovely Bog

Parcă era verde?!

Hai, mai fă-mi o poză, că mi-e lene să mă ridic…

“How YOU doin’?!” 😀

“I’m the king of the wooooorld!!!”

” Schiuz-me schiuz-me, a photo pliiiz?!” “Suuuuuure, my pleasure, girls!” 😉

Duşmanii…N-au vrut ei să mă lase să pun bliţu’…Deranjam rechinu’ 😀

Unde-o fi, el, Figo, cu echipa lui, cu tot?! 😀

Read Full Post »

Noile descoperiri

Portughezii ăştia mari cuceritori au fost. Maurii şi Vasco Da Gama au pus mâna pe ce era mai bun. Au fost curioşi şi au fost deştepţi. Ştiau ei că lumea nu se termină la Cabo da Roca, cel mai vestic punct al Europei. Când am fost la Cabo Da Roca era friguţ. Gambele mele bronzate s-au încreţit de la vânticelul de coastă. Ceaţa era deasă şi se mişca precum un vârtej, înfometat să înghită pe cineva şi să îl arunce în oceanul învolburat, pe care nu îl vedeam dar cu siguranţă îl auzeam, mai ales când valurile se loveau de stânci violent.

Apoi ceaţa s-a dat la o parte, a ieşit soarele, ca şi cum nici nu fusese, în urmă cu 15 minute, vreme de pus şuba sau pufoaica 😀 Şi după ce ne-am avenurat să ne căţărăm pe nişte stânci, ca să facem poze de album 😛 , am primit şi un certificat, scris cu tuş, cu font de pe vremea vreunui maur curajos. Numai că acum erau scrise de un tip, puţin cam şuviţat. Dar nu mai conta… a scris acolo negru pe alb că am atins cel mai vestic punct al continentului?! A scris… 😀

Oceanul de dincolo de ceaţă

Tot mai stăruia p-acolo

Apoi, am continuat călătoria către castel şi palat, pe nişte şosele şerpuitoare. La fiecare serpentină autobuzul se bloca iar şoferul făcea vreo 5-6 manevre ca să iasă din strâmtoare. Era atât de palpitant şi periculos că, după ce reuşea să urce mai departe, călătorii izbucneau în aplauze, fericiţi că au scăpat cu viaţă. Eu nu am aplaudat, că eram preocupată să nu mă mai aleg cu altă vânătaie pe corp, mai mare decât aia pe care am achiziţionat-o când am intrat cu braţul în aparatul de compostat bilet. Da, traseul către castel era făcut cu transportul în comun. Dar a meritat statul în picioare şi bălăngănelile şi durerile în coaste, la vreo frână bruscă. Când am ajuns la castele, m-am trezit într-o altă lume. În plin soare, cu un pas către insolaţie şi arsuri de gradul 3, dar şi cu probleme locomotorii acute, mă întrebam cum naiba au reuşit aia să faca asemenea ziduri, la cucuieţii din deal…

Palacio do Pena

Cred şi eu că aşa vedeau ce (mai) trebuie cucerit/descoperit…

Castelul Maurilor (aripa de vest)

Toată lumea se oprea acolo, să-şi adune forţele şi curajul pentru a urca unde noi eram deja. Sâc! 😛

Read Full Post »

Întrerup şirul poveştirilor de pe meleaguri străine.

De cinci zile, este din nou prezent în viaţa mea. Îi simt fiecare suflare, fiecare mişcare, fiecare oftat sau scâncet în vis. Mă pupă de noapte bună şi mă înghionteşte dimineaţa să ne trezim. Şi chiar dacă eu nu sunt în cameră el mă aşteaptă în pat. Şi chiar dacă nu sunt acasă, el rămâne în camera mea. Şi chiar dacă nu am cum să îl mângâi, e de ajuns să îi spun două vorbe şi se bucură atât de mult încât sare pe mine, fericit că l-am băgat în seamă. Este un cerşetor de iubire. Eu l-am învăţat aşa, de vreo 9 ani. Dar mai ales în primii ani. Era imposibil să nu îl iubeşti, chiar şi când mă supăra rău. Şi ştia punctul sensibil şi venea mereu cu boticul umed sub bărbia mea, şi stătea nemişcat până cedam şi îl apucam de o ureche şi-l întrebam ” Ce mă fac eu cu tine, ă?”

Exact acum este lângă mine dar nu ştie ce i se pregăteşte 🙂 De fapt este jos, pe covor, chiar lângă pat, să fie sigur că nu mă strecor afară fără el. Nu că aş face-o, nu e amuzant fără el, care aleargă după fluturi şi sare mai ceva ca o păpuşă pe aţă. Doar că, pe întuneric, trebuie să fiu atentă pe unde calc. Nu că el ar fi…numai azi s-a suit de două ori pe degetele mele şi a mai şi zăbovit pe ele, că parcă se simţea mai moale ca pe parchet 😀

Acum a îmbătrânit, este la fel de fermecător şi de şmecher, nevoie mare!!! 😀 Şi mă umple de emoţie când, seara se retrage lumea în camere, iar el se uită lung după mine şi fuge primul în cameră, cu codiţa în alertă, face două ture de covor apoi dă târcoale la canapea, pune doar barba pe ea, cerându-mi aprobare să se urce. A îmbătrânit, doarme mai mult ca înainte, este extrem de cuminte şi, acum că e puţin bolnav, doar trebuie strigat, şi vine singur la doftoricit. Ba chiar la injecţii îşi întoarce singur posteriorul. Ştie el că îi face bine. Iar el mie îmi face foarte bine. Mai ales noaptea, când se ridică doar pe labele din faţă şi se uită spre pat să vadă dacă mai sunt acolo. Apoi mai dă două ture de covor şi se pune în acelaşi loc din care s-a sculat.

Şi acum… din categoria Then&Now: Ways of sleeping

August 1999

Iulie 2008

Read Full Post »