Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘been there done that’ Category

Ciudat

Deşi stau în bucătărie mult timp iar acasă, la părinţi, este locul preferat, şi deşi am grijă de ustensile, îmi iau tot felul de gadgeturi 😛 , am totuşi o problemă care mă urmăreşte, constant, de vreun an. Pun ceainicul pe foc pentru ceaiul de seara şi plec 2 minute din bucătărie, să nu stau acolo, paznic de aragaz 😀 Ei bine, de vreo 10 ori alea 2 minute s-au transformat în cel puţin 20 (în seara asta au fost 50 de minute.Record :-S ) Şi de fiecare dată când îmi aduc aminte sar ca arsă de pe scaun/ canapea. Mai arsă decât ceainicul. Şi, în fracţiunile de secundă cât deschid uşa bucătăriei, mă rog să nu fi luat foc ceva p-acolo, că numai pompierii nu îmi furau şi puţinele bunuri ce mi le-am achiziţionat de-a lungul anilor. Dintr-o mare fericire, nu a fost nevoie de apel de urgenţă, dar nu vreţi să ştiţi peste ce fum dau. Deja încep să îmi fac griji cu chestia asta, pentru că ,se pare că subconştientul joacă tare! Mai tare decât mine!

Ori îmi fac numai la filtru ori dacă mă certaţi mulţi pentru chestia asta mă învăţ minte…. 🙂 Help! 😛

P.S: că tot vorbeam de gadgeturi… Azi mi-am luat cântar de bucătărie, e micuţ şi finuţ. Trebuia, că unele chestii chiar nu ies dacă se greşeşte la gramaj. Şi era la ofertă 😉

Read Full Post »

Sunt şi acum copleşită de frumuseţea Lisabonei şi a împrejurimilor. M-am tot gândit ce să scriu mai întâi… E atât de frumos încât aş putea să scriu până rămân fără spaţiu pe blog 🙂

Cred că ar fi mai potrivit să o iau pe categorii şi să las imaginile să vă spună povestea. Lisabona este genul de oraş în care te descoperi mare fotograf şi vrei să imortalizezi totul, conştient fiind că nu găseşti aşa ceva peste tot. Este un oraş foarte romantic. Nu ştiu cum naiba de s-au lăsat oamenii păcăliţi că Parisul e no.1… Been there, done that. Şi Parisul are farmecul lui, dar este mai comercial. În Lisabona totul se întâmplă natural. Copii care aleargă liberi şi câteodată desculţi pe străzile cu mozaic, pe unde maşinile trec foarte rar. Case cu acoperiş roşiatic, cu flori la ferestre, cu rufe atârnate, care împrăştie miros de detergent prin cotloane. Băncuţe să te odihneşti când te lasă puterile la jumătatea dealului, pomi şi părculeţe, miros de peşte si de sosuri, de patiserie şi de vanilie, de alge şi de iarbă proaspăt udată.

Au şi ei uscăturile lor, nu e perfect. Casele din vechiul şi fermecătorul Bairro Alto sunt însemnate cu grafitti. Dar parcă nu îţi exprimă violenţă… Prin unele pasaje sunt mirosuri mai înţepătoare, portughezii fiind mari consumatori de bere. Dar toate astea sunt compensate de micuţul tramvai galben care urcă şi coboară străduţele înguste. Şi te simţi parcă privilegiat să te urci în el, având în vedere că are maxim 12 locuri, canapele din lemn şi felinare în colţ. Mai compenseaza transportul în comun care este foarte organizat şi dacă zice că vine la şi 11 minute, păi aşa vine! Totul se mişcă, şi te emoţionează să vezi că eşti într-un loc în care turistului i se oferă avantajul de a fi puţin înainte timpului. Portughezii sunt atât de mândri de marile descoperiri şi de capitala lor încât vor să fie siguri că turistul nu ratează vreun loc important din cauza lipsei de timp.

E greu să fac o To Do List… Deşi am avut harta în mână, mă abăteam de la traseu şi mă pierdeam pe vreo străduţă secretă, unde babele stăteau pe scăunele şi puneau ţara la cale, unde auzeam vreun glas dincolo de fereastra mică, cu obloane, unde simţeam miros de mâncare de casă, unde era doar o pisică leneşă, unde credeam că dincolo de strada aia se află ceva şi mai frumos, unde se auzeau acorduri de fado…

Bairro Alto

Vedere de la Castelul Sao Jorge (Alfama)

Parc din Belem

Ponte 25 de Abril

Roza Vânturilor din faţa Monumentului Descoperirilor

Deocamdată atât. În episoadele următoare: Lisabona-oraşul nou şi Sintra (Castelul Maurilor şi Palatul Pena), Cabo da Roca-cel mai vestic punct al Europei, dar şi imagini de pe la plajă şi cu viaţă de noapte. Nu degeaba am zis-o la sfârşit 😉

Read Full Post »

Azi am traversat strada neregulamentar de vreo 3 ori. Vă spuneam eu că aşa ceva se întâmplă fie dacă pe partea cealaltă mă aşteaptă braţe larg deschise , fie dacă mă trage mâna de care mă ţin. Şi în timp ce traversam, puţin speriată, sărind linia de tramvai mai ceva ca Bamby, sunt întrebată:

– Poţi ? Te descurci ?

Adică… cum adică ?! Auzi tu: cică dacă mă descurc… Mă descurcam mai ales pentru că mâna îmi fusese prinsă cu hotărâre 😉

– Da, da ! Mă descurc! Am învăţat şi eu de la Carrie cum se traversează strada când pantofii au toc…

Evident, doar nu era să răspund atunci, pe loc, exact ceea ce gândeam. Ce Carrie, ce tocuri ?! Just hold me tight 😀 Nu de alta, but I don’t wanna end up under a car… 😛

Şi acum m-a cuprins entuziasmul pentru că, după discuţia de azi, printre linii de tramvai, văd că la Londra s-a lansat Sex And The City şi că luna viitoare şi la noi 😀 Nu ştiu dacă nu cumva nu era mai bine să ne lase pe noi să ne închipuim cum s-ar termina totul ca în poveşti… Dar nici nu pot să rezist tentaţiei. De vreo 3 ori am văzut serialul şi am ajuns la o concluzie: Every woman has her Mr. Big !!! Acuma nu ştiu câte dintre ele se şi bucură 😀 dar un Mr. Big nu e de pierdut. Eventually Mr. Big ends up with Carrie, da?!

Pentru voi, Carrie- wannabe’s

Read Full Post »

A trecut atâta timp de când am aflat rezultatele de la Olimpiade şi de atunci mă confrunt cu atitudinea asta total greşită. M-am simţit ca într-un vârtej şi am rămas mută când am văzut lista. Şi orice mi-ar fi zis oricine, nu reuşeam să văd partea bună a acestei competiţii şi chiar a înfrângerii noastre.

De ce abia acum vorbesc despre asta ? Pentru că ştiam şi eu cumva că atitudinea aia nu era cea mai bună. Pentru că am învăţat, în timp, că în vremuri tulburi nu spui primul lucru care îţi vine în minte. Şi pentru că înscrierea la concursul de bloguri mi-a adus aminte de clipele frumoase în care mă întâlneam cu “fustiţele” şi munceam pentru preselecţii. Pentru că a fost o provocare profesională şi o descoperire personală. BrainTrekking vs HeartTrekking.

Şi, mai ales, pentru că în sfârşit am scăpat de atitudinea greşită. Cam târziu, ce-i drept, dar episodul din Grey’s Anatomy ( Where The Wild Things Are, Season 4) , care m-a luminat, l-am văzut de curând. Să mai zică cineva că nu e bine să te uiţi la TV 😛

The contest is a lion fight. So chin up, put your shoulders back, walk proud, strut a little. Don’t lick your wounds. Celebrate them! The scars you bear are the sign of a competitor. You were in a lion fight. Just because you didn’t win doesn’t mean you don’t know how to roar.

Read Full Post »

e singurul moment în care nu îmi place să vorbesc. E singurul moment în care nu mă plictisesc. Nu ştiu dacă aţi privit pe fereastră cum plouă. Eu am stat vreo 10 minute să privesc cum vin de sus, cu repezeală, picăturile de ploaie, mai mari şi cu o tentă verzuie. Tot uitându-mă în sus, am avut impresia că ele sunt statice, de fapt, şi că eu urc, cu o viteză atât de mare, încât le fac pe ele să pară că se duc în jos. E fantastic cum pentru câteva minuţele ai impresia că eşti mai presus de orice forţă a naturii!

Apoi mi-am revenit, am pus cotul pe tocul geamului, iar bărbia în cealaltă palmă. Şi am continuat să privesc ploaia. Nu îmi place să vorbesc când plouă pentru că orice aş zice eu nu se compară cu ce zice ploaia. Da, da! Sunt convinsă că ploaia vorbeşte. Şi toate obiectele, toate locurile pe care cade şi toate corpurile pe care le atinge îi răspund. Ascultaţi când ploaia vorbeşte cu o bucată de tablă şi veţi auzi cum îi răspunde zgomotos. Sau cu iarba sau cu frunzele pomilor şi veţi auzi un strigăt lung, care devine tot mai lung când picăturile se preling de pe o frunză pe alta. Ascultaţi ploaia şi cum îi răspunde marea. Se agită şi îi răspunde supărată, neliniştită. Sau devine lină, lăsând ploaia să spună tot ce are de spus, ca o rugăminte de a o lăsa să devină una cu ea.

Când plouă, nu îmi place să folosesc umbrela. Şi nu o dată am fost udată până la piele, cum se zice. O ascult mereu dar nu îi răspund de fiecare dată. O ascult când e liniştită şi îi răspund cu un chicotit când mă gâdilă pe nas sau când vreo picătură mai îndrăzneaţă se prelinge de pe vreo şuviţă cârlionţată pe piept, croindu-şi drum în joooos… Şi nu îi răspund când vine cu putere. Chiar dacă mă biciuie pe faţă. Las natura să se dezlănţuie, las ploaia să mă ude fleaşcă, să mă biciuie, să mă inunde. E ca şi cum mi-aş primi pedeapsa, de sus. “Cele rele să se spele”…

Şi, gândiţi-vă: poeţii nu s-au ferit de ea, nu i-au răspuns dând-o la o parte. Iar noi am citit versurile “plouate” cu emoţie în glas. Şi nici regizorii, la ale căror filme ni se pune un nod în gât, când suflete pustiite se regăsesc în ploaie sau când suflete orgolioase se rup unul de altul. Iar răspunsul, de data asta, e al ploii, care se sparge la pământ în picături mici, fără putere de a se ridica spre a se uni din nou.

Later edit: sunt şi eu om, normal, da, da 😛 şi nu mă refer aici la ploaia aka dezastru care rade case, pomi, oameni…

Read Full Post »

E mai abrupt decât se vede dar pozarul nu-i de meserie şi nu ştie cu unghiurile 😛

Pustiul frumos

S-a strecurat şi el. Nu mai ştiai la cine să te uiţi: la soare sau la dânsa 😛 Şi cei de faţă nu se exclud 😛

Read Full Post »

Read Full Post »

Older Posts »