Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘memory loves you’ Category

nu ştii pe care să le zici mai întâi. Cert e că ceva trebuia spus, din respect pentru numărul din ce în ce mai ridicat de cititori  şi pentru că nu am şi eu un post pe 2009 🙂

De când a început anul sunt într-o continuă emoţie. Nu ştiu cât o să mai facă faţă gâtul meu de la atâtea noduri , care-l înghiontesc, sau cât o să mai reziste inima mea, de la atâtea bătăi accentuate.

Vineri seara, destul de târziu, am ajuns acasă, la ai mei. Mamei nu i-am zis că mă duc. Am vrut să o surprind frumos. Deşi bănuia ea ceva, pentru că tata făcuse cald la mine în cameră, nu putea să fie sigură. Când am intrat pe strada mea, m-am simţit exact ca fiul ăla din cărţi, care a rătăcit prin lume, şi se întoarce pe întuneric acasă, ca să nu îl vadă nimeni, dar ca el să vadă tot ce i-a scăpat între timp. Absolut pustiu pe stradă. Un câine schelălăie aproape de casa mea. O lumină de televizor se vâră printr-o draperie. Merg încet şi apăsat! Zăpada scărţâie sub picioare! Becul stradal funcţionează! Gardurile sclipesc toate, încărcate de o zăpădică din aia de geruială. Ajung în dreptul casei. Mă opresc să mă uit la casa de vis-a-vis a vecinilor. Bătrânul fusese luat cu ambulanţa în urmă cu ceva timp. M-am necăjit puţin, atunci. Dar e bine acuma.

Deschid poarta binişor, deşi mi-era un pic teamă că gerul a îngheţat broasca. Nu intru pe uşă ci merg uşurel pe lângă zidul casei , ajung în dreptul geamului de la dormitorul părinţilor. Mă las pe vine şi ridic doar puţin capul, să îmi furişez privirea înăuntru. Stăteau amândoi, sub o pătură, cu o lampă aprinsă pe jumătate , şi priveau la tv, cuminţei, ca nişte copii, în aşteptarea Moşului. Căţelul cel mic şi alb era făcut ghem pe colţul patului. Căţelul cel mare era la mine în cameră, mă tot aştepta acolo, de câteva zile.

M-am bucurat de imaginea aia. Deci aşa arată ei când eu nu îi văd… Dar nu le-am mai prelungit aşteptarea. Am bătut în geam, ăla mic şi isteric a început să latre a intrus, ăla mare şi dornic a venit şi el acolo să vadă ce se petrece. Ai mei, în shimb, în loc să iasă de sub pătură să mă întâmpine, au început să discute despre sosirea mea târzie. Ahaaaaa, deci d’aia ai dat drumul la căldură! Mie de ce nu mi-ai zis? M-ai lăsat să mă tot întreb dac-o veni! Şi tata râdea mulţumit, ca şi cum el era Moşul, iar eu cadoul mult dorit scos din tolbă.

Ce a urmat după aia nu vă mai zic. Dar weekend-ul l-am terminat cu gâtul înnodat, din nou. Cum răspunzi la întrebarea Şi, acuma, când mai vii acasă? Cu nişte bătăi de inimă, ridicări din umeri şi îmbrăţisări puternice.

Read Full Post »

De când eram micuţă, mamaia m-a încurajat să îmi amestec degeţelele prin vreun aluat de plăcintă, de turtă sau de cornuleţe. Furam din cocă, o modelam sub formă de ursuleţi, inimioare, fundiţe sau împletituri. Fugeam cu ele în palmă şi le puneam direct pe plită, neştiind că se vor lipi acolo sau că vor scoate fum. Dar erau bune. Dacă până şi tataie mânca…  😀

Sunt bune, bre?

Bune, băi, Andrei! Da’ cu gust de fum şi cenuşă…

Eram atât de încântată… Prima prăjitură, făcută pe ascuns, pe la vreo 10 ani. Era cu vişine şi, în loc să fie acrişoară, era sărată. Păi dacă în reţetă scria un praf de sare, eu am pus vreo trei, că mi s-a părut prea puţin unul singur 😀 Mamaia era mândră şi şuşotea cu tataie, să nu care cumva să spună că-i sărată, că mă ştiau orgolioasă 😉

Când am înţeles ce înseamnă un praf de sare, am început să mă ocup să fac dulciurile de Crăciun sau de Paşte, sarmale, sosuri sau salate. Iar mamaia stătea lângă mine şi îmi dădea indicaţii, mă sfătuia cum să fac şi tresărea la cea mai mică ezitare a mea. Şi dacă ceva nu ieşea cum trebuie, se băşica de supărare, şi pentru mine.

Totuşi, niciodată nu m-a lăsat să fac cozonac. Când eram mică, mă trimitea cât mai departe de ei, că mă vânturam pe uşi şi, cum cozonacii au nevoie de multă căldură, eu numai asta nu le ofeream… Când am mai crescut, tot nu m-a lăsat:

Nu, mânca-te-ar mamaia, că trebuie frământaţi bine de tot, şi luaţi aşa….Lasă…

Ea uita mereu că nu mai avea de muuuulţi ani putere în braţe şi că eu crescusem şi aveam… Până în ziua de azi m-am tot gândit că e ceva să faci cozonac. Mamaia îmi zicea că femeia adevărată trebuie să ştie să facă un cozonac, care să se desfacă fâşii-fâşii.

Azi, mi-am luat inima în dinţi şi am făcut, cu multă dragoste, doi cozonaci. Pentru ea! 😀 Cu şi mai multă dragoste!

P.S: nu ar fi ieşit aşa dacă nu era mami, care să îşi dea cu părerea. Dar atâta! 😉

Reţeta de aici. Mulţumesc

Read Full Post »

Exact ca atunci când eram copil, când puneam un preş pe iarbă şi adormeam cu ochii în soare, la pieptul bunicului.

imgp1404

De mică m-am jucat cu focul. Nu doar o dată m-am fript pe mâini, încercând să deschid uşiţa interzisă a sobiţei. Iar odată am dat foc la două căpiţe de fân, cât să ajungă pentru o iarnă luuuuungă, şi cât să se vadă fumul până în fundul satului. În alt episod despre asta 😉

imgp1457

imgp1458

Read Full Post »

Întrerup şirul poveştirilor de pe meleaguri străine.

De cinci zile, este din nou prezent în viaţa mea. Îi simt fiecare suflare, fiecare mişcare, fiecare oftat sau scâncet în vis. Mă pupă de noapte bună şi mă înghionteşte dimineaţa să ne trezim. Şi chiar dacă eu nu sunt în cameră el mă aşteaptă în pat. Şi chiar dacă nu sunt acasă, el rămâne în camera mea. Şi chiar dacă nu am cum să îl mângâi, e de ajuns să îi spun două vorbe şi se bucură atât de mult încât sare pe mine, fericit că l-am băgat în seamă. Este un cerşetor de iubire. Eu l-am învăţat aşa, de vreo 9 ani. Dar mai ales în primii ani. Era imposibil să nu îl iubeşti, chiar şi când mă supăra rău. Şi ştia punctul sensibil şi venea mereu cu boticul umed sub bărbia mea, şi stătea nemişcat până cedam şi îl apucam de o ureche şi-l întrebam ” Ce mă fac eu cu tine, ă?”

Exact acum este lângă mine dar nu ştie ce i se pregăteşte 🙂 De fapt este jos, pe covor, chiar lângă pat, să fie sigur că nu mă strecor afară fără el. Nu că aş face-o, nu e amuzant fără el, care aleargă după fluturi şi sare mai ceva ca o păpuşă pe aţă. Doar că, pe întuneric, trebuie să fiu atentă pe unde calc. Nu că el ar fi…numai azi s-a suit de două ori pe degetele mele şi a mai şi zăbovit pe ele, că parcă se simţea mai moale ca pe parchet 😀

Acum a îmbătrânit, este la fel de fermecător şi de şmecher, nevoie mare!!! 😀 Şi mă umple de emoţie când, seara se retrage lumea în camere, iar el se uită lung după mine şi fuge primul în cameră, cu codiţa în alertă, face două ture de covor apoi dă târcoale la canapea, pune doar barba pe ea, cerându-mi aprobare să se urce. A îmbătrânit, doarme mai mult ca înainte, este extrem de cuminte şi, acum că e puţin bolnav, doar trebuie strigat, şi vine singur la doftoricit. Ba chiar la injecţii îşi întoarce singur posteriorul. Ştie el că îi face bine. Iar el mie îmi face foarte bine. Mai ales noaptea, când se ridică doar pe labele din faţă şi se uită spre pat să vadă dacă mai sunt acolo. Apoi mai dă două ture de covor şi se pune în acelaşi loc din care s-a sculat.

Şi acum… din categoria Then&Now: Ways of sleeping

August 1999

Iulie 2008

Read Full Post »

Tare ciudat să pui punct în mijlocul săptămânii. Miercuri, o sută şi ceva de studenţi forfoteau în Aula Magna a Facultăţii de Drept, cu ciucurii pe partea stângă, şi cu emoţiile strânse nod în gât, care au explodat ceva mai târziu, la primul acord de Gaudemus.

Trec repede peste descrierea pălăriei şi cât de caraghioasă eram eu cu pătrăţoiul pe cap. Măcar o dată să am şi eu mintea în colţuri, nu?! 😀

Mă opresc însă la momentul în care mi-am auzit numele. L-am auzit şi m-am urcat pe scenă, am dat mâna cu profesorii mei dar nu am auzit aplauzele din sală. Familia mea era undeva, sus, şi mă aştepta cu un buchet de flori. Era o scenă şi eram eu, extrem de mândră de numele pe care îl port. Niciodată nu l-am auzit rostit mai frumos şi niciodată, până acum, nu mi-au dat lacrimile auzindu-l. Nu o fi familia mea una cu tradiţie, nu avem un Ludovic al N-ulea, dar ai mei mi-au dat un nume şi m-au învăţat de mică să am grijă de el. Notele mele sau premiile nu au însemnat nimic pe lângă confirmările publicului că ” ce fete are tata!”. Iar miercuri am reuşit să le confirm şi eu că “n-o fi fata ta model, dar are ciucurel” 😀 Pe care l-am mutat cu mâna tremurândă pe partea dreaptă, în semn de absolvire.

Când am ajuns acasă, am fost copleşită din nou de un alt buchet de flori şi de o pisică din pluş, pe care o cheamă Figaro, şi de un tort, care chiar avea o cireşică în vârf! Mi-am dat seama că, oricâte puncte s-ar pune, în semn de începere a unei alte etape, pentru ai mei o să fiu mereu Pisica şi niciodată Adriana. Şi, culmea, în dimineaţa aia, chiar mă uitam la ochii mei şi îmi ziceam că par maturi şi că au început să clipească din ce în ce mai des, ca şi cum e totul gata şi urmează să îmi iau zborul.

Deşi mi se spune Pisica, prefer să cred că sunt ca rândunica: se întoarce mereu acolo unde şi-a făcut cuibul. Şi chiar dacă e dărâmat, îl face la loc.

Săptămâna viitoare mă voi confrunta cu susţinerea licenţei. Sper ca atunci când îmi voi auzi numele să nu mă apuce plânsul, ca miercuri 😀 Iar după licenţă, în sfârşit o să scape şi taică-miu de o problemă: nu o să se mai enerveze încercând să îşi dea seama ce clasă sunt 😀

Pisica Figaro

Read Full Post »

Pentru Nicuşor

” Nicuşor e acasă?”, ” Am fost cu Nicuşor la…” , ” L-am dus pe Nicuşor la…”, ” Mă întorc târziu, că sunt cu Nicuşor”, ” Nu beau, că Nicuşor…”, “Ai grijă cu Nicuşor”, ” Hai că vin să te iau. Sunt cu Nicuşor”, ” Oare Nicuşor o sta bine acolo?”

Cine e Nicuşor? Este….. a fost prima mea maşină 😐 Şi se numeşte aşa datorită unui cadou, o broască de pluş, care mi-a plăcut atât de mult încât am zis că o voi ţine în maşină.

Mă simt ca Iuda al automobilelor. L-am dat pe Nicuşor şi, culmea, nici nu îmi greşise cu nimic. Îmi aduc aminte când, prima oară la volan, pe o ploaie torenţială, pe fundal cu nişte urlete de tată orgolios, că i s-a oprit copilului motorul în intersecţie, am accelerat aşa de tare încât bietul Nicuşor a zvâcnit de pe loc, ridicându-se de faţă, ca maşinile tunate ale negrilor, de au bounce-ul acela când merg încet pe străzile întunecate ale Harlemului.

Şi îmi aduc aminte când rătăceam cu el pe drumuri, cu geamurile deschise, să îmi bată vântul în păr. Nu e nicio şmecherie. Filmele astea… Ori te alegi cu ochii bulbucaţi de la curent ori îţi intră tot părul în gură. În ochi nu-mi intra că nu degeaba sunt ochelaristă 😉

Sau când, într-o seară geroasă de decembrie, după ce l-am parcat în faţa porţii, am uitat cheia în încuietoarea de la portbagaj. Şi aşa a stat Nicuşor al meu peste 12 ore, cu cheia la vedere. Bine că nu l-a luat nimeni la… colindat 😀 Având cheie de rezervă, nu am stat să îmi bat capul unde aş fi putut să o las, aşa că am plecat la o plimbare în parc. Şi nici măcar nu am fost eu cea care a văzut unde era cheia. De emoţii, da?! Prietenii ştiu de ce 😉

Îmi zicea cineva, care are o adevărată pasiune pentru maşini, că atunci când şi-a dus Dacia cea veche la casat mai avea puţin şi plângea. Chiar dacă acasă îl aşteptau vreo 240 cp… Atunci nu am înţeles prea bine amărăciunea lui. Te înţeleg acuma! 😉

Mă opresc aici, nu înainte de a vă spune că mi-am promis că toate viitoarele mele maşini vor purta mascota Nicuşor. Şi recunosc că You never really learn to swear until you learn to drive 😀

Nicuşorii 😀

Daaa, stătea bine acolo

Ultimul drum( a se observa strânsoarea). Ironic, la radio era ” How am I supposed to live without you?”…

Read Full Post »

Am zis de la început că nu voi pune pe blog poze cu mine, de genul “eu pe plajă”, “ochii căprui fură inima oricui”, “ce peisaj frumos, nu-i aşaaaaaaa 😉 ?”, “pupici de noapte bună în aşternuturi de mătase” etc etc. Nu, nici hi5 nu am 😛

Totuşi, fac o excepţie acuma şi postez pozele astea, în amintirea unei zi minunate şi în cinstea unor prietene pe măsură.

Pozarul ne obliga să stăm aşa 😀

Via Bog

Aloo, aici e România nu Suedia. Sau încă nu ţi-ai revenit de la fusul orar?

Anca şi bărbaţii vs. Dr. T şi femeile 😀

Are you talkin’ to me?! 😀

Cele trei graţii 😛

Hey, sugar! Mai bine ne ajuţi cu loţiunea de soare 😉

Eu nu vroiam să le ridic dar aveam nişte reflexe, goddamn 😛 Acuma ce-o fi căutând ea cu mâna acolo… 😀

Adu domne Vogue-ul să mă pun pe copertă 😀

Băi, chestia portocalie e mingea? Şi eu trebuie să o prind? Cu mânaaa?! Ok! Şah mat 😀

Read Full Post »

Older Posts »