Feeds:
Posts
Comments

Archive for the ‘oh my god!I’m gonna kill kenny’ Category

Gunoaie.

De tot felul. În mintea mea există următoarea clasificare: gunoi de oraş, gunoi de ţară şi gunoi cu două picioare. Eu am descoperit adevăratul gunoi pe la 7 ani, când am fost adusă de la ţară la oraş. Cât am stat cu bunicii, vedeam gunoaie doar dupa vreo ploaie cu găleata. Atunci, veneau de la deal, cu selul, un pantof scâlciat şi un castron uitat pe vreo prispă, şacoşi de cârpă, agăţate în gard, la uscat, sau sfoara cu care se priponea vreo capră. Pentru noi, copiii, nici măcar nu era gunoi. Vara, ne băgam cu picioarele în noroi, ne zbenguiam şi scormoneam prin el, apoi dădeam fuga la cişmea, să ne spălăm comorile găsite.

Marea mi-a fost surprinderea când am ajuns la părinţi şi am observat pe un perete graficul după care se ducea gunoiul. O zi eu, o zi soră-mea. La un moment dat, tot certându-mă cu ea, am ajuns noi două la concluzia că oamenii fac copii ca să aibă cine să le ducă gunoiul 😀 Părinţii noştri şi acuma se distrează auzind asta. Dar chiar nu puteam să înţeleg de ce la ţară erau mai puţine gunoaie. Până când m-am făcut mare şi am priceput cum stă treaba cu consumerismul….

Ca să ating şi ultima categorie, a gunoaielor cu două picioare: am o mare ciudă pe gunoaiele de autostradă, care aruncă în viteză doza de Redbull, că aşa e cool să consumi când eşti pe mulţi cai putere, sau ciunga clefetită, aburindă, sau mucul de ţigară, sau chiar şi o unghie roasă. Azi m-am simţit neputincioasă în faţa unui tâmpit care, se pare, avea mai multe mâini decât noi toţi, şi totuşi prea puţine pentru a păstra într-una din ele un pahar gol, de Mc, deci destul de mare, şi se pare, prea greu, pentru a fi păstrat până la pubela care îi făcea cu ochiul, la 1 metru mai încolo. De obicei atrag atenţia celor care scapă “accidental” vreun ambalaj. Acuma nu am putut, că nu avea cine să îmi acopere spatele. Tâmpitul nostru, sugea zgomotos cu paiul ultima picătură de cola, cu o mână trăgea un copilaş după el, obosit vizibil de atâta târât, aruncă repede paharul pe jos, într-un mod foarte violent, schimbă copilul în cealaltă mână, şi o trage spre el pe femeia din spatele lui, şi apoi o împinge în copil care, culmea, era să dea cu capul în pubelă. Ce poţi să zici, ce poţi să faci? În acel moment nu am putut decât să îmi muşc buza, de nervi, şi să îmi promit că o să fac un contract permanent şi cu clauze importante la Salubrizare, să îmi apăr sufletul de gunoaie de genul.

Advertisements

Read Full Post »

Mi se pare acuma că au trecut vreo 6 luni, nu 3 zile. Nu intru în detalii. E neplăcut să vorbesc despre boală şi e neplăcut să şi citiţi. Poate sunteţi unii mai slabi de înger şi vă ia cu leşin. Ca pe mine 😀

Vă zic doar că am trecut de la Ei, da! Eu sunt mai puternică decât boala! la Da, da! Vezi să nu! Mai bine te apuci şi cu dinţii de pereţi să nu te vezi leşinată în mijlocul holului. Am avut şi febră 39, am suferit ca o Cenuşăreasă, la miezul nopţii. Magia a venit pe calea unui ac de seringă. Frica de ace m-a împins la ameninţări: Îmi încordez piciorul şi să te văd eu atunci ce te faci cu mine şi cu un sfert de ac în buca mea. Că ştii că poate să circule în sânge şi… Biata mama, ce copil ingrat a crescut. A zis să tac că nu mor eu din asta. Când m-a întors cu faţa în sus mi-a fript şi una în frunte că eram palidă. M-am culcat jumate plânsă. Nu doar pentru că mă durea bunătate de fund dar şi pentru că aveam ciudă pe mine că am lăsat boala să mă dovedească.

Apoi am trecut la semi-inconştienţă. Din nou la febră 39 şi apoi direct la cabinetul medicului, la recoltat sânge, să vadă cât e de rău. Amigdale inflamate. Therefore, nu pot să vorbesc, nu pot să înghit, nu pot să beau, în niciun caz să mănânc. Prefer să cred că fac şi eu cu apa ca sportivii de performanţă, de o scuipă.

La meci nu m-am uitat ca un suporter înrăit că mă lua somnul de la atâtea chimicale şi aveam, am şi acuma (secsi rău) , exact ca moşii, nişte dopuri în ureche, să nu iasă picăturile şi să nu mă ia curentul. Da, caraghios… Mai caraghios e că am vorbit cu mine zilele astea cât nu am vorbit toată viaţa. Nu vreţi să ştiţi ce îi trece omului prin cap când dă boala peste el… 😉

Azi e mai bine. Febra mi-a trecut. De vorbit încă nu pot vorbi. Ca să vorbesc trebuie să mă chinuiesc serios. Plus că doare ca naiba.

Ce nu înţeleg eu este de ce producătorii de medicamente nu se gândesc şi ei când fac pastile pentru inflamaţii în gât. Believe me: toate pastilele sunt ca nişte rachete de mari. Cum %&%/&/%¤ să le înghiţi fără să te doară? Atunci când le înghit simt că mi se pune o gheară în gât şi trage de amigdala mea umflată. A, şi cum şi apa doare, să facă pastile care să nu te oblige să mănânci înainte să le iei. Am o supradoză de Tedi. Pare el urs drăgălaş, dar mă frige pe gâtlej…

Cea mai mare pedeapsă pentru mine, din toată povestea asta, este că nu pot vorbi. Dar şi când mi-oi reveni… Ah, am poftă de ceva rece!

Read Full Post »

Băi, cum vrea omu’ să arate mereu tot ce are el mai bun şi mai frumos… Ba de Crăciun că oferim vreun gând frumos aproape sufocat de atâta beteală, ba de Anul Nou când ţipăm de la capătul celălalt al firului numai dorinţe de bine şi promisiuni că urmează un (re)început  aşa cum am promis mereu în fiecare ceas al 12-lea, printre bule de şampanie şi pişcoturi fleşcăite pe buza paharului.

Şi dacă mai urmează şi un Valentin de ne-a păcălit, cu atât mai bine, nu? Ei, şi dacă nu ne-a păcălit el, ne face vreun puişor galben în iarbă, care piuie aceleaşi mesaje de mai sus. Sau  vreun iepuraş( fără frică se pare) care, mă mir cum naiba nu s-a dus dreacu’ până acuma de atâtea cadouri pe la bulgari.

Bine că nu am râvnit la tot visul american şi să ne fi apucat şi de vreo zi a Recunoştinţei. Eu am încredere în puterea cuvântului la români. Ştim să jonglăm cu ele atât de bine… Dar asta pentru că de cele mai multe ori sunt goale. Cum le zicea la carte?! Forme fără fond? Mda…

Uitându-mă la Seinfeld (pentru a nu ştiu câta n  la pătrat oară 😀 ) am văzut cum Mr. Frank Constanza a inventat o sărbătoare a lui, sătul de atâtea reclame zaharoase de Crăciun. Şi uite cum familia lui avea o nouă tradiţie: Festivus. Băi şi câtă sinceritate presupune. Te ridici la masă şi spui tot ce te-a enervat la cei dragi: dezamăgirile, speranţele distruse, neuronii mâncaţi. Adică să dăm arama pe faţă! Să decolorăm gardul să vedem leopardul! Şi dacă cuiva nu-i convine ce îi reproşezi, îl scoţi afară, showin’ him a piece of you!

Păi de ce să nu luăm noi de la americani lucrurile bune?!

Aveţi aici filmuleţul cu Happy Festivus. Poate vă inspiră 😛

Iar mai jos o bucată din Anger Management. Nu cred că ştia Mr. Buddy de Festivus, că sigur făcea o trimitere la anexă 😀

Dr. Buddy Rydell: Dave, there are two kinds of angry people – explosive and implosive. Explosive is the type of individual you see screaming at the cashier for not taking his coupon. Implosive is the cashier who remains quiet day after day and then finally shoots everyone in the store. You’re the cashier.

Read Full Post »

Încă o ştire cu animale care să te pună pe gânduri. În zona de nord a capitalei se va face un hipodrom. Cică suntem singurii din UE care nu avem hipodrom. Nu degeaba, aş spune eu. Adică să nu vă gândiţi vreodat’ că atmosfera de pe hipodromul nostru va fi la înălţimea celei pur sânge englezeşti. Acolo se admiră frumuseţea şi eleganţa cailor, pe când la noi lumea bună o să vină cu caii lor putere la pachet. Care va să zică, spectacolul va fi în parcare nu pe gazon.

Se vrea a fi atracţie turistică dar se intuieşte de pe acuma că o să fie un loc cu circuit închis. Nu că nu ar avea loc tot românaşul de rând, dar ajungi acolo şi vezi că banii nu sunt pariaţi pe vreun lipiţan ci pe vreo gagicuţă dornică de afirmare, cu geantă Prada, aoleo, fată, nebuno !! Şi să nu cereţi ceşcuţe cochete pentru 5 o’clock tea. Păi ce, ştiu ele să soarbă elegant? Mai ales că le rămâne glossul pe ceaşcă. Şi ce, fată, eu mi-am făcut extensii ca să mă scoată Yuby la ceai????

Bieţii cai, ce le va fi dat să vadă: pantofi cu vârf ascuţit, băEţi tineri cu lecţia de fiţe promovată cu brio, gagicuţe cu buricu’ gol cărora le intră tocul cui în iarbă. Se vor auzi şi aplauze, dar mă îndoiesc că vor fi mulţi care vor ştii să aprecieze ceva atât de nobil.

Aşa că du-te băi, maţe fripte, şi dă-te mare pe la grajduri, că acolo e locul tău!! Am zis. Punct.

Read Full Post »